Drumul șerpuiește lin printre satele aflate la poalele dealurilor. Sunt deja în zona Voinești, județul Dâmbovița, iar peisajul în culori de toamnă scăldat de un soare blând îmi animă sufletul. E momentul recoltatului la mere și mă bucur că pot face cunoștință cu producătorii din zonă acum, când își adună roadele. Opresc mașina, un domn se apropie de mine să facem cunoștință în timp ce eu îi privesc aliura – înalt, cu părul alb și fața mângâiată de soare. Întind mâna și simt prin strângerea vibrantă, determinarea, forța cu care viața l-a călit. Eugen Marin, inginer horticultor de profesie, se prezintă ca fermier, pentru că spune dumnealui “am hotărârea de o viață să fac ceea ce am învățat și ceea ce știu”. Și-a dedicat tot timpul, muncind în pomicultură, și-a crescut cele două fete, iar acum, când este deja bunic speră ca în viitor ceea ce a construit o viață să fie preluat de nepotul său de nici un an.
Soiurile cu tradiție încă domină livezile
Foto: La cules de mere în livada domnului Eugen Marin. © Patricia Pop, Romulus Drăghici
Mă invită să las mașina în curtea depozitului de fructe și să urc în mașina lui de teren. Mergem o bucată de drum pe asfalt și virăm la un moment dat la stânga pe un drum de pământ destul de abrupt. Lăsăm câteva case în urmă și continăm să urcăm până în zona în care drumul taie de-a dreptul o zonă cu pomi. Aveam cumva pe stânga trecutul, cu trunchiurile uscate ale unor vechi plantații și în dreapta prezentul, o livadă cu pomi încărcați de mere roșii splendide.
“Am ajuns!”, îmi spune și mă bucur că aveam să văd de aproape ceea ce admirasem din scaunul mașinii. Mă simțeam ca în povestea “Fata moșului și a babei”, în livada plină de fructe care primise toată îngrijirea de care avusese nevoie. Cam 10-15 persoane culegeau mere și forfota era mare. Două tractoare veneau pe rând să încarce în remorci paleții din plastic pe care o femeie și un bărbat le încărcau cu merele aduse în găleți de culegători. Totul se făcea în grabă, sunt de cules tone de fructe și profită de zilele bune cu soare, mă gândesc. Ne retragem mai în profunzimea livezii și încep să pun întrebări, dornică să aflu întreaga poveste.
Foto: Eugen Marin, producător de fructe, Malul cu flori, jud. Dâmbovița. © Patricia Pop, Romulus Drăghici
“Pomicultura s-a practicat în familia mea dintotdeauna. După revoluție am primit o parte din terenurile care erau pe la fostele IAS-uri și CAP-uri. În paralel am cumpărat suprafețe, așa încât am ajuns la suprafața totală de 88 ha. Dețin la Malul cu flori, în județul Dâmbovița 50 ha de măr, 5 ha păr, 3 ha cireș, 30 ha prun. O parte dintre aceste plantații sunt moștenite, vorbim de plantații în sistem clasic, dar de curând am înființat și plantații superintensive – 1 ha cireș, 1 ha prun, 2 ha măr și 3 ha de păr”, își începe Eugen Marin istorisirea. Plantațiile clasice, moștenite se recunosc de la o poștă. Pomii sunt mari, înalți, păstrează o linie, dar sunt mult mai distanțați, iar suprafața dintre ei nu este aridă, ci cu iarbă cosită. Aici domină soiurile Ionatan, Florina, Redix, Idared și alte soiuri românești, locale în timp ce în livada nouă superintensivă cresc două soiuri, Gala și Pinova, material genetic importat din Olanda. Ionatan, soiul cu care am crescut cu toții, poate cel mai popular măr din România, are o tradiție de sute de ani la Voinești.
„E adevărat, soiul Ionatan este de 200 de ani în cultură. A început să aibă mici probleme la păstare din cauza încălzirii globale, dar încă este foarte apreciat și pe piața liberă, unde ajung de regulă fructele produse de mine. Se caută, mulți îl știu și îl doresc în continuare, având un cumul de calități gustative, aspect și tot ce-i trebuie ca măr de consum în stare proaspătă. În plus, nu are bolile criptogamice ale altor soiuri cum ar fi Golden sau Muțu. Asta înseamnă că reușim cu un număr moderat de tratamente să obținem fructe de calitate, aspect comercial foarte bun și fără reziduri de la substanțele fitosanitare aplicate”, îmi confirmă producătorul.
Românii stropesc livezile de două ori mai puțin decât olandezii
Foto: Eugen Marin, mândru de producția din acest an © Patricia Pop, Romulus Drăghici
Nu ne place ideea fructelor stropite, însă fără ele nu se poate face producție, spun cultivatorii de legume și fructe. Partea bună este că unele soiuri, adaptate mai bine microclimatului în care se află nu necesită atât de multe tratamente sau în unele cazuri, nici producătorii nu își permit să aplice un număr mare de stropiri. “Depinde mult și de configurația climatologică a anului, de umiditatea din perioada de înflorit și prima lună după scuturatul florilor, când presiunea de rapăn este foarte mare. Dacă ploile sunt dese trebuie aplicate tratamente la 7-8 zile. Dacă în schimb, umiditatea este mai mică, intervalul dintre tratamente poate fi dus la 10-14 zile. Anul acesta, în 2019, am aplicat 14 tratamente, adică nici multe, dar nici puține, dacă luăm în calcul că în țări ca Italia, Olanda sau alte țări europene numărul de tratamente ajunge undeva la 24-25”, mă lămurește Eugen Marin. Consumatorii ar trebui însă să știe că aspectul perfect al legumelor și fructelor nu înseamnă automat și produse sănătoase. De regulă este indicatorul clar că acestea au fost obținute în urma unui număr mare de tratamente.
Eugen Marin explică cum trebuie alese fructele în supermarket
“Consumatorii își aleg fructele după aspectul comercial, după mărimea fructelor. Mărimea exagerată a fructelor, aspectul impecabil automat ne duce la ideea că au fost aplicate și cantități însemnate de îngrășăminte chimice și multe tratamente, substanțe de stropit. Este imposibil ca la un număr moderat de tratamente să nu apară un măr cu o mică pată de rapăn pe el sau carpocapsă (viermele mărului).”
În opinia domnului Eugen Marin la fructele care arată perfect, fără nicio imperfecțiune s-a exagerat cu tratamentele. Corect ar fi ca la comercializare fiecare categorie de produse, fie că e vorba de fructe sau legume să fie însoțite de o etichetă în care să fie menționată pe lângă țara de proveniență, zona, soiul și alte informații. Dar din păcate nu se procedează așa și de multe ori consumatorul este dus în eroare. Comerciantul, care are tot interesul să scrie pe etichetă fructe românești sau mere de Voinești, vinde de fapt marfă provinită în mare parte din Polonia, Ungaria sau alte zone, după cum spunea producătorul.
Valorificarea, o rană mereu deschisă
Începusem să vorbim despre comercializare, despre piață și inevitabil am deschis o rană adâncă – valorificarea pe o piață concurențială care îi defavorizează uneori pe producătorii români. Frustrarea vine și atunci când vorbim despre producții pentru că România nu a reușit să-și înlocuiască plantațiile în declin. În livada clasică ecuația cuprinde următorii termeni – producție mică, costuri mari de întreținere, valorificare greoaie. Acesta este motivul pentru care mulți renunță, pentru că la final de sezon socotelile sunt pe minus. Dacă în plantațiile superintensive din România se obțin peste 50 tone/ha, iar în cele clasice, în funcție de densitatea pomilor se ajunge la 35-40 tone/ha în anii buni sau foarte buni, polonezii ajung la 70-80 tone/ha. La noi, costurile de întreținere a unui hectar de livadă sunt diferite în funcție de sistemul de producție, superintensiv cu 2.500-3.000 de pomi/ha, intensiv cu 800-1000 pom/ha sau sistemul clasic cu 350-500 pomi/ha. În funcție de sistem, atât cheltuielile, cât și producția, sunt direct proporționale cu densitatea pomilor/ha, deci vorbim de cheltuieli care pot varia de la 10.000-15.000 lei/ha în plantațiile clasice, la 30.000 lei/ha în plantațiile superintensive, după cum am aflat de la domnul Eugen Marin. Și apoi, producția o faci, dar unde o valorifici, întreabă toți pomicultorii. Supermarket-urile încă rămân o ușă greu de deschis, pentru mulți dintre ei.
Concurența produselor aduse din alte țări ne defavorizează
„Ne defavorizează concurența produselor agroalimentare și în speță a fructelor produse în alte țări europene pentru că pe perioada de absorbție a fondurilor europene (și aici vorbesc de Ungaria și Polonia) ei au absorbit 90-100% din bani și și-au refăcut tot patrimoniul pomicol, și-au înființat plantații superintensive de mare productivitate, pe de altă parte au și altă gamă de subvenționare pe pomicultură și își permit să vină cu cantități mari de fructe pe piață.”
Ne plângem că merele din Polonia sau Ungaria au invadat piața românească și de regulă vin la prețuri sub prețul de cost al fructelor românești. Acest lucru se întâmplă pentru că aceste țări au știut să-și gestioneze fondurile, au investit în plantații intensive, de mare productivitate și au un procent mare de fructe vândute în stare proaspătă. În plus, „subvențiile lor sunt mult mai mari decât la noi. Fermierii români din pomicultură nu primesc pe unitatea de suprafață sau pe kilogramul de fructe vândute nici 50% din cât primesc polonezii și ungurii”, îmi spunea cu năduf Eugen Marin.
Foto: Mere Ionatan din recolta anului 2019 © Patricia Pop, Romulus Drăghici
Prețul oferit de intermediari la poarta fermei reprezintă o treime din prețul de vânzare la kilogram.
“Am avut perioade, ani în care am livrat inclusiv în supermarketuri, dar nu direct, ci printr-o cooperativă de la Voinești, în rest vindem la diverse firme, persoane fizice care au ca obiect de activitate comercializarea legumelor și a fructelor – intermediari. La fermele mari, cu producții mari este imposibil să te ocupi și de volorificare, în sensul de a merge direct pe piață, la vânzarea cu amănuntul. Trebuie să livrezi de la poarta fermei la prețurile care se oferă. Prețuri care reprezintă cam o treime din prețul de vânzare la kilogram”.
Și asta o spune un producător care dispune totuși de un spațiu de depozitare cu capacitate de 1000 tone, ceea ce îi permite să țină marfa chiar și 7-8 luni și nu este nevoit să vândă la orice preț. Da chiar și așa, din producția anuală doar 15-20% ajunge în marile lanțuri de magazine, restul pe piața liberă prin intermediari.
Pomicultura, cea mai profitabilă ramură a agriculturii, după legumicultură
„Cu toate aceste provocări, Eugen Marin continuă să facă ce a făcut o viață, pentru că încă mai are convingerea că : “dintre ramurile agriculturii, după legumicultură, pomicultura o consider cea mai profitabilă ramură. Principala problemă este în anii de supraproducție, când valorificarea lasă de dorit, concurența externă este mare și atunci este greu să-ți recuperezi cheltuielile. Dar în anii cu producții moderate, prețurile de valorificare permit recuperarea prețului de cost și chiar un mic profit”.
Procesarea, o povară insuportabilă
Dacă prețul de valorificare este de multe ori problema producătorilor este firesc să mă gândesc că procesarea, adică acea verigă cu care poți da un plus de valoare materiei prime ar fi soluția, însă în realitate aceasta ar fi o povară în plus de care nu se pot ocupa din diverse motive.
Foto: Mere care ajung să fie vândute pe piața liberă prin intermediari. © Patricia Pop, Romulus Drăghici
Producătorii dacă rămân cu 10 bani pe kilogram, tot e ceva
„Ar fi fost benefică treaba, dar ar fi o activitate în plus și deja mă simt sufocat de activitățile din pomicultură, că nu sunt până la gât sunt dincolo de cap. E de gândit, e de viitor, văd ce va fi, dar acum, pe valea asta, partea de suc de mere deja este destul de dezvoltată. Sunt 3 făbricuțe de dimensiuni mai mari, una la Văleni de munte făcută pe fonduri europene, cu capacitate mai mare, dar unele mai artizanale, de dimensiuni mai mici sunt destul de multe. În țara asta poți să produci orice, condiția e clară să ai piață de desfacere și prețul la care valorifici să îți permită recuperarea cheltuielilor și să-ți rămână un bănuț, doi beneficiu.”
Pentru că din punct de vedere climatic fiecare an este diferit, în pomicultură, ca și în alte sectoare ale agriculturii care își desfășoară activitatea sub cerul liber totul este o loterie. Producătorul nu își poate face calcule, pentru că le face degeaba, spunea Eugen Marin. În schimb, intermediarul știe că dacă a luat merele din fermă cu 1 leu/kg, trebuie să le vândă cu 3 lei/kg, iar din afacerea asta îi rămâne cel puțin 1 leu/kg. Producătorul dacă vinde cu un leu, îi rămân 10 bani maximum la kilogram. La cantități mari, dacă rămân și acești 10 bani, tot e ceva, îmi explica Eugen Marin.
Anul acesta, producția mică a crescut prețul merelor
Spre deosebire de anii trecuți, anul acesta prețul merelor pare să fie unul mulțumitor, recoltele sunt mici la nivel național și mecanismele pieței reglează vrând-nevrând și prețul merelor.
Piața merelor în acest an și contextul economic internațional
“Față de anul trecut când merele bune de piață nu le lua nimeni nici cu 60-70 de bani, anul acesta prețurile sunt între 1,5 lei și 2,5 lei/kg. A crescut prețul, pentru că în 2019, față de 2018 la nivel național avem 25% din producția de mere. Aici mai puțin contăm noi, contează concurența externă și trebuie să spun că nici celelalte state membre ale UE și mă gândesc la Polonia, Ungaria, Italia, Austria nu stau bine cu producțiile.”
În 2019, clima și-a făcut de cap în toată Europa, Franța, Spania și Portugalia s-au plâns din cauza secetei excesive și a temperaturilor record. În alte zone au fost vijelii, inundații și condiții extreme. Iar în pomicultură, producțiile sunt reglate fix de temperaturile din perioadele de înflorit. Dacă este prea frig, adio fructe. Pentru țările acestea unde plantațiile sunt bine puse la punct, au sisteme de susținere, sistem de irigare prin picurare, plase antigrindică și altele, factorul restrictiv de producție este doar înghețul târziu de primăvară. La noi în țară făcând un bilanț, cu certitudine 2019 a fost un an financiar bun, mai ales pentru cei care au aplicat tratamente, pentru că ei cu siguranță au avut și cantitate și calitate. Probleme au avut producătorii care în 2018 nu au reușit să valorifice nimic, au aruncat merele la gunoi și nu și-au permis să mai aplice tehnologie.
Eugen Marin își amintește că din 1989 și până în 2007, la momentul integrării în UE a reușit să producă fără niciun fel de subvenții și era mândru că ceea ce producea vindea fără probleme. De când au apărut fructele din import lucurile s-au schimbat, iar afacerile au început să scârțâie rău de tot. Mai mult, după integrare a intervenit și embargoul impus Rusiei, o piață importantă pentru noi. “Eu cred că relațiile economice cu Rusia ar trebui reluate, menținute la un nivel bun, că și așa depindem în mare parte de gazele, hidrocarburile din Rusia. Gaze luăm, plătim scump și noi nu le mai livrăm nimic” este de părere producătorul din Malul cu flori, județul Dâmbovița.
Foto: Livadă clasică, meri de vigoare mare, cules anevoios
Foto: Livadă clasică, zilier la cules
Foto: Merele sunt puse în paleți de plastic
Foto: La cules se întâlnesc toate generețiile
Foto: Mere Ionatan
Foto: Zilieri la cules
Vechile tractoare românești sunt încă în funcțiune
Reportaj realizat de Patricia Pop.